De ce sa stau sa ma intreb mereu daca e bine ceea ce fac,nu am acea scuza penibila a tuturor,stii asa sunt eu,am incercat de cateva ori sa zic asta si m-am speriat de cat de penibil suna o astfel de explicatie.
Sufletul meu ramane mereu unic si greu de stapanit…nu ma astept sa-l tii tu in frau daca nici eu nu-l tin mereu…imi mai scapa ca vrea si el sa fie liber. Cateodata ma gandesc ca sunt chiar ca un cal ce zburda pe campii si nu-i pasa de nimeni. Asa as vrea sa fiu si io mereu,dar nu pot ca mereu apare ceva care ma face sa uit ceea ce vreau cu adevarat…si pana la urma nici eu nu stiu ce vrea mintea mea…sau ce vrea sufletul meu. Pacat ca nu se imbina ce vor amandoua,de ce nu s-or intalni si ele pe orbita…nu stiu. Probabil daia ni se zice noua ca daca suntem balante,ne echilibarm si alegem mai mereu optiunea perfecta.Cred ca de la o vreme mi s-a stricat cantaru…am nevoie de “tine” acel “tu” care sa-mi echilibreze din nou deciziile,viata si sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu